Mituri și omonime

Un frate îmblânzea caii cu mare măiestrie, celălalt era priceput în lupta corp la corp; când sora lor a fost răpită, amândoi au salvat-o și s-au răzbunat răpind-o la rândul lor pe mama răpitorului.

Într-o lume fără normele care ne guvernează acum, în acea lume inventată a mitologiei, acești frați gemeni erau imbatabili: avantajul îl obțineau din propria lor forță și din camaraderia lor.

Se numeau Castor și Polux, erau numiți Dioscurii și îi avem reprezentați pe monede și sculpturi.

Cât de mult ne place nouă, indo-europenilor, povestea forței gemelare.

Este adevărat că există exemple în culturi din întreaga lume, dar din India până în peninsula Iberică și de pe coasta atlantică europeană spre interior abundă în special modelele de gemeni și gemeni divini:

• sunt Romulus și Remus la Roma,
• în Sicilia Palicii,
• Nara și Naraian printre hinduși...

exemplele sunt zeci.

Uneori sunt prezentați ca frați de părinți diferiți (unul uman, altul divin); alteori sunt gemeni, mereu cu personalități complementare.

Aceste zeități rezistă astăzi, cu alte nume, în legende, balade și în concepțiile populare ale religiei și ficțiunilor.

Omonimie și contradicții

Fiind indulgenți în extrapolare, în limbă, ca și în arhetipul mitologic, există câteva cazuri de gemeni care, identici în aparență, ascund personalități opuse și polare. Sunt omonimele.

Faptul că stradă este imperativul de a tăcea, dar în același timp și numele căii publice unde se rupe tăcerea, este una dintre aceste contradicții.

Uneori sunt omonimii întâmplătoare, rezultatul evoluției a două cuvinte care, din cauza hazardului foneticii, au dat același rezultat; alteori sunt fiice ale aceleiași mame etimologice care, în două timpuri sau locuri, a generat semnificații diferite.

Detente: Un simbol al secolului XX

Nu vă așteptați să fac paralela ușoară cu politica internațională de astăzi prin alianța dintre Statele Unite și Rusia, sau dintre Musk și Trump ca cosmogonie gemelară.

Dioscurii sunt europeni.

În plus, eu mă ocup de limbă și la dicționar vreau să apelez.

Dacă o pereche de omonime ar trebui să simbolizeze secolul al XX-lea în Europa, aceasta ar fi, în opinia mea, cea a cuvântului detente în cele două rezultate ale sale: femininul și masculinul.

După ce am parcurs deja un sfert de secol din secolul XXI, avem suficientă distanță pentru a explica semnificația (anecdotică una, transcendentă alta) a acestei perechi.

Fața masculină a fost un detente, ceea ce în versiune lungă se numea un „oprește, glonț”, fraza imperativă care a botezat în spaniolă insignele domestice care erau cusute pe uniformele combatanților.

Practica exista încă din secolul al XIX-lea, mai întâi în Franța și apoi în Spania, unde a fost introdusă de carliști.

Cusut pe buzunarul de la piept și făcut din pâslă, detente, uneori cu o plăcuță înăuntru, aspira să funcționeze ca un scut antiglonț.

Era ineficient, bineînțeles (un exemplar se păstrează găurit de un proiectil), dar se transforma într-un scapular de război plin de pudoare, care a evoluat până la a invoca în mod explicit apelul divin, fiind împodobit cu reprezentări ale inimii lui Iisus.

Soldățimea transformată în carne de tun, frica de moarte și apelul disperat la protecție cerească se concentrează în acel plasture, în circulație în atâtea conflicte belice.

Dacă ne uităm la varianta feminină a acestei omonimii, trecem de la focul gloanțelor la dezgheț: la détente.

Această utilizare a venit și ea din Franța, de la substantivul francez détente, care înseamnă slăbire, relaxare.

Cu numele de détente a fost desemnată destinderea care a început să fie căutată între cele două blocuri ale Războiului Rece începând cu anii șaptezeci, când Statele Unite și Uniunea Sovietică au convenit asupra dezescaladării investițiilor în arme nucleare și a limitei pentru rachetele intercontinentale.

Această fâșie de aer în cortina de fier s-a desfășurat din pură conveniență și nu din pacifism: în Statele Unite au vrut să reducă cheltuielile cu armele și să întindă punți comerciale; sovieticii, la rândul lor, au căutat să economisească bani, să se consolideze într-o etapă de dușmănie cu China și să fie mai bine văzuți de alte țări europene.

Conceptul de détente a fost foarte repetat în limbajul diplomației în anii șaptezeci și, deși astăzi ni se pare un cuvânt demodat, este încă folosit în politica internațională pentru a desemna situația a două națiuni care, în poziție ostilă, caută intenționat să atenueze relațiile.

Omonimia și responsabilitatea contemporană

Această omonimie, atât de reprezentativă pentru Europa secolului XX, trebuie astăzi să rămână în urmă.

Momentul actual cere ca guvernele noastre să dea dovadă de abilitate în diplomația multilaterală și capacitate tehnocratică pentru a opri efectele deciziilor eronate ale Statelor Unite asupra modelului nostru social.

Și trebuie să se unească pentru a apăra Ucraina cu ceva mai mult decât un „oprește, glonț”, sau va crea un precedent periculos de abandon în fața ambiției geopolitice străine.

Mitul valoroșilor Dioscuri nu este un arhetip de huliganism sau de virtute contemplativă, ci de pragmatism și coaliție, ne învață cât se câștigă aliindu-ne cu cei care au o istorie de antecedente comune.

Miturile noastre, care este același lucru cu a spune o parte a mentalității noastre, sunt supranaționale, ca și identitatea europeană a cărei stabilitate de graniță este astăzi în joc.