Criza Marilor Narațiuni ale Emancipării

Formularea aparent abstractă, "criza marilor narațiuni ale emancipării", repetată de aproape jumătate de secol, are o expresie practică ușor de recunoscut în viața indivizilor. Dacă în zilele noastre am întreba pe cineva ce consideră dezirabil pentru societate în ansamblu, probabil i-ar fi mult mai ușor să exprime ceea ce respinge decât ceea ce consideră, efectiv, pozitiv pentru toți.

Acest lucru nu este deloc surprinzător. Cine a rămas fără discursuri globale despre societate, viață și lume, cu greu ar putea argumenta de ce (să nu uităm: în absența unui discurs rațional puternic) anumite obiective îi par preferabile. În schimb, situația nu este aceeași pentru convingerile negative, majoritatea avându-și rădăcina în sentimente sau emoții – astăzi, mai ales frica sau ura – pe care individul le trăiește ca pe niște evidențe incontestabile.

Nu este de mirare, așadar, că propunerile programatice ale formațiunilor politice încearcă să recâștige sprijinul cetățenilor – în mare măsură îndepărtați de ele din cauza lipsei de fidelitate față de propriile principii fondatoare, precum și din cauza dezinteresului față de orice proiect strategic care depășește următoarele alegeri – asumându-și toate aceste respingeri și subliniind că le transformă în pilonii de bază ai ofertei lor politice. De aici și metafora cu care sunt denumite de obicei: linii roșii.

Cu toate acestea, mulți politicieni nu întârzie prea mult să le încalce. Nu este neobișnuit ca, pentru a justifica o schimbare dificil de explicat fără un anumit grad de jenă, să se folosească de argumentul că, deși și-au schimbat opiniile, nu și-au schimbat niciodată valorile. Imediat, dacă analizăm cu puțină atenție formularea, se observă goliciunea argumentului. Cea mai importantă rezervă față de acesta este de natură practic-politică și ar putea fi enunțată ca întrebare: poate o valoare să funcționeze ca o linie roșie? Nu am avut în trecut suficiente ocazii de a vedea în ce măsură cele mai rele regimuri politice sau cei mai atroci dictatori au apelat la cele mai nobile valori ca și cum ar fi fost tocmai cele care le definesc cu cea mai mare precizie natura și practicile?

Este evident că faptul că nu mai știm altceva decât ceea ce nu vrem în niciun caz nu ne ferește de dezamăgire. Și nu numai atât, ci s-ar putea chiar afirma că, în cazul în care are loc, o astfel de dezamăgire este mai profundă și mai intensă, în măsura în care își are rădăcinile în emoții (pentru că ceea ce știm cel mai clar că nu vrem este ceea ce urâm sau ceea ce ne temem, sau ambele în același timp). Într-adevăr, ce se întâmplă când reprezentanții cetățenilor își încalcă promisiunile, trec peste toate liniile roșii și susțin, sprijină sau acceptă tocmai ceea ce respingerea era singurul lucru clar pentru alegătorii lor? Cu siguranță, acești cetățeni au senzația că sunt violați în cele mai profunde emoții ale lor tocmai de către cei în care și-au pus încrederea. Și, cu mare probabilitate, ajung să se îndepărteze de politică sau, și mai rău, să se alăture rândurilor celor care o consideră una dintre cele mai mari probleme ale noastre.

Ceva merge foarte prost atunci când cetățenii au ajuns să interiorizeze că nu există nicio modalitate de a ști la ce să se aștepte și la ce nu de la cei pe care i-au considerat ca fiind ai lor. Abandonând principiile, trecând peste toate liniile roșii, acești presupuși reprezentanți nu par capabili să ofere alt mesaj decât cel care permite confruntarea extremă și permanentă, polarizarea încrâncenată, complet lipsită de conținut, care a devenit normalitatea vieții noastre publice în prezent: suntem cei mai buni, ni se spune, simplu și exclusiv pentru că nu suntem ceilalți.

Formulând astfel lucrurile, s-a ajuns să se vorbească ca și cum nu ar mai exista nicio diferență între răul cel mai mic și bine, ca și cum, în fața amenințării permanente a celorlalți, ar fi complet lipsită de sens cerința de responsabilitate, răspunderea sau autocritica de neînlocuit. Nu este de mirare, într-un astfel de context, că s-a normalizat în confruntarea politică „și tu mai mult”, un argument de o sărăcie extremă care, departe de a scuza, încearcă să minimizeze, prin comparație cu o alternativă prezentată ca întruchiparea a ceea ce este de respins prin excelență, importanța unei derive eratice și inconsecvente.

Dar este evident că faptul că, la un moment dat, un partid se poate comporta în întregime ca un partid-turmă, ca să spunem așa, în stilul lui Ortega y Gasset, nu face acceptabilă, și cu atât mai puțin bună, orice reacție la acesta. A fi coerent și deschis la dialog, dacă suntem de acord că aceasta este atitudinea dezirabilă din punct de vedere democratic a celui care se confruntă cu o *turmă*, nu poate fi înlocuită în niciun caz cu practica unui *„turmism”* de intensitate scăzută, pentru a introduce un neologism grosolan. În definitiv: fără cuvânt și fără propunere, politica dispare, reducându-se la spectacolul plictisitor – un simplu teatru pentru actori – al luptei pentru a ajunge la putere. Sau pentru a nu o pierde.

Articol de opinie scris de Victor Stanescu — Comentator politic cu experiență în presa românească și internațională.