Ramat Gan (Israel) – Oliver Vrankovic (46 de ani), un îngrijitor german care lucrează la azilul de bătrâni „Pinhas Rosen” de lângă Tel Aviv, intenționa să zboare acasă în Germania, apoi să petreacă o vacanță în Grecia. Însă planurile sale s-au schimbat odată cu începutul conflictului: Iranul a tras rachete balistice asupra Israelului, iar îngrijitorul german a rămas alături de oamenii care aveau cea mai mare nevoie de el: rezidenții centrului pentru vârstnici.

Printre cei peste 100 de vârstnici, mulți dintre ei supraviețuitori ai Holocaustului, se numărau persoane care nu ar fi putut ajunge singure în buncărele de protecție înainte ca rachetele balistice iraniene să lovească.

Vrankovic locuiește în Israel de mulți ani și este obișnuit cu atacurile cu rachete din Gaza sau Liban. Pentru rezidenții israelieni ai azilului, războaiele oricum nu sunt ceva nou. Dar de data aceasta totul a fost diferit.

„Înainte, la alertă de rachetă, mergeam pur și simplu pe casa scării, principalul era să fim departe de ferestre”, povestește îngrijitorul. Puțini mergeau atunci în spațiile de protecție. Dar apoi Iranul a tras proiectilele sale grele asupra zonelor rezidențiale israeliene.

O rachetă a căzut foarte aproape, distrugând și avariind numeroase case cu o singură explozie și lăsând sute de oameni fără adăpost. Detonația s-a simțit și în azil. „Toată clădirea a început să tremure și din acel moment a fost clar pentru toată lumea că nu mai era suficient să stai pe hol”, își amintește Oliver Vrankovic.

Rachetele balistice din Iran au distrus blocuri întregi de locuințe, avariind zeci de clădiri.

Imediat, azilul a trecut în modul de urgență pentru a proteja viețile vârstnicilor de amenințarea iraniană. Vrankovic s-a oferit voluntar. În opt din cele douăsprezece nopți de conflict, a fost în „stare de alertă pentru rachete”. Când suna alarma pe telefon, el și colegii săi aveau la dispoziție aproximativ zece minute pentru a trezi rezidenții și a-i duce în buncăr.

„Sunt puține lifturi, dar mulți bătrâni care iau somnifere noaptea sau nu aud bine”, explică îngrijitorul experimentat. „Lifturile s-au dovedit a fi un blocaj, se formau adesea cozi lungi și nu ajungeam la timp în buncăr”.

Aceasta a însemnat că Vrankovic și colegii săi au rămas alături de cei care nu au reușit să ajungă la adăpost și i-au ajutat. „Cele mai multe explozii le-am auzit, de fapt, aflându-mă în afara buncărelor”, spune el. Dimineața, când se făcea lumină, vedea distrugerile din Tel Aviv și suburbii – blocuri întregi de locuințe aflate în ruine.

Cel mai greu, povestește germanul, a fost lipsa de somn. Niciunul dintre colegi nu a dormit, „toți așteptau, așteptau, așteptau”, chiar și atunci când nu a fost nicio alarmă peste noapte. „Această oboseală extremă îmi va rămâne mult timp în memorie”.

Bătrânii israelieni au rămas combativi, chiar dacă ei înșiși cu greu se puteau pune în siguranță. Desigur, își făceau griji pentru copiii, nepoții și strănepoții lor, spune Vrankovic. Dar au înțeles și de ce Israelul a acționat în fața acestei amenințări din partea Iranului.

„Ei știu ce înseamnă când un regim amenință cu distrugerea. Acești oameni au trăit asta personal sau au aflat din familiile lor. Asta este perceput cu totul altfel decât în Germania”, explică el. Oamenilor le era clar că „fanteziile iraniene de anihilare” reprezentau o amenințare care trebuia eliminată. „Căci cine amenință, va încerca să își pună amenințarea în practică”.

Vrankovic recunoaște că, desigur, și-ar fi dorit să aibă „o perioadă frumoasă” în Germania sau Grecia. „Acum totul a fost anulat și, pe de o parte, mă supără. Pe de altă parte, mă întreb cum m-aș fi simțit dacă nu aș fi fost aici – și asta ar fi fost mai rău pentru mine”, conchide el.