Cartoful, care astăzi este un element de la sine înțeles pe farfuriile noastre sub formă de cartofi prăjiți, piure sau salată de cartofi, a avut un drum anevoios. Cândva, acest tubercul încrețit, care crește în întuneric și este înrudit cu plante otrăvitoare precum mătrăguna, era considerat o „plantă a vrăjitoarelor” și stârnea multă suspiciune.

Origini în Anzi

Acum aproximativ 8.000 de ani, oamenii din zonele înalte ale Americii de Sud au descoperit cartoful sălbatic. Pentru incași, a devenit un aliment esențial – robust, bogat în nutrienți și vital pentru supraviețuire la altitudini aride. Pentru a contracara efectul inițial toxic al tuberculului, oamenii amestecau lut în mâncare – până când selecția a produs soiuri mai blânde.

Chiar și astăzi, fermierii din Anzi cultivă pe câmpurile lor până la 20 de soiuri. În banca de gene a Centrului Internațional al Cartofului din Peru sunt stocate aproape 5000 de variante. Pentru popoarele montane, tuberculul era crucial pentru supraviețuire. Din el nu fac doar piure și tocănițe, ci și Tocosh, un fel de mâncare fermentat, și Chuño – cartofi liofilizați care rezistă zeci de ani.

Ce se ascunde în cartof:

Cartoful aparține familiei solanaceelor, la fel ca roșiile sau ardeii. Părțile sale verzi sunt toxice, dar gătit corespunzător, tuberculul este o minune nutritivă. 100 de grame asigură deja 20 la sută din necesarul de vitamina B6. Nu e de mirare că este numit „a doua pâine”. Pentru a rezista iernii, trebuie depozitați la loc răcoros și întunecat – altfel se formează solanina, care îi face necomestibili.

Neîncrederea în Europa

Spaniolii au descoperit tuberculul în 1532 sub conchistadorul Francisco Pizarro. Cuceritorul Hernán Cortés a cerut chiar ca navele să aducă plante pentru noi plantații. Astfel, pe lângă aur și argint, cartoful a ajuns și în Europa. Dar scepticismul era mare: reprezentanții bisericii îl respingeau, deoarece nu apare în Biblie. Pe mare, era util împotriva scorbutului, dar pe uscat era înspăimântător.

Era înrudit cu solanaceele otrăvitoare, fructele sale erau considerate toxice, iar tuberculii care creșteau sub pământ erau considerați „diavolești”. Curțile nobiliare îl plantau mai degrabă pentru decor decât pentru mâncare.

Frederic cel Mare și „tuberculul obligatoriu”

În secolul al XVIII-lea, regele Prusiei a impus cartoful împotriva foametei – cu viclenie și presiune. El i-a obligat pe țărani să cultive cartofi pe o parte a pământului lor. Celebrul său „Ordin al Cartofului” și câmpurile păzite de soldați au făcut ca tuberculul să devină treptat acceptabil.

Foametea din Irlanda

În secolul al XIX-lea, era de neînlocuit. Tuberculul a potolit foamea în regiuni de la Irlanda până la Rusia. În Anglia și Țara Galilor, populația s-a dublat între 1801 și 1851, ajungând la aproape 18 milioane. Pentru muncitorii din fabrici, cartoful copt era o mâncare rapidă pentru ture lungi. Dar dependența a devenit fatală: când mana cartofului a lovit Irlanda, aproximativ un milion de oameni au murit de foame, iar mulți alții au emigrat.

De la mâncarea săracilor la aliment universal

Astăzi, fiecare german mănâncă aproximativ 56 de kilograme de cartofi pe an. Tuberculul este sănătos, versatil și oferă mulți nutrienți – devine nesănătos doar sub formă de chipsuri și cartofi prăjiți. Goethe l-a lăudat încă din 1814: „Dimineața rotund, la prânz zdrobit, seara felii – este sănătos.”

Speranța globală

Cartoful, alături de orez, porumb și grâu, este unul dintre cele mai importante alimente de bază. Furnizează multe calorii, conține vitamine valoroase, minerale și fibre și poate fi chiar îmbogățit cu nutrienți suplimentari prin ameliorare genetică.

Este cunoscut în întreaga lume, versatil în utilizare și crește chiar și în condiții dificile – un adevărat aliment de bază împotriva foametei și malnutriției. În prezent, hrănește miliarde de oameni și ajută în special țările în curs de dezvoltare în lupta împotriva foametei.

Soiurile moderne sunt productive și rezistente – și astfel, fostul „tubercul al vrăjitoarelor” rămâne un adevărat superstar mondial pe farfurie.