
În câteva cuvinte
Cercetările științifice arată că mieunatul pisicilor este o formă specială de comunicare, dezvoltată exclusiv pentru oameni, nu pentru alte pisici. Acest sunet le ajută să obțină ce-și doresc, determinându-ne să le îngrijim ca pe niște pui.
Oricine are o pisică știe scenariul: un singur "miau" și ești gata să sari, știind instinctiv ce-și dorește animalul. Dar ne imaginăm asta sau pisicile ne manipulează cu adevărat cu măiestrie?
Mulți proprietari de pisici exclamă: "Nu-mi imaginez viața fără animalul meu!". Și, se pare, pisicile noastre simt la fel. Ele miaună constant aproape exclusiv către oameni. Între ele, comunică mult mai silențios, folosind un limbaj corporal subtil.
Pisicile mieună rar – cu excepția interacțiunii cu noi
Când două pisici străine se întâlnesc, nu vei auzi un mieunat prietenos de "bună ziua". Ele vorbesc mai degrabă prin corp: spate arcuit, blană zbârlită, urechi lipite. Doar când situația devine serioasă, urmează șuieratul sau mârâitul. Chiar și la vânătoare, comportamentul pisicilor rămâne în mare parte tăcut. Cine strigă tare, nu va prinde șoarecele.
Așadar, pisicile adulte sunt, de fapt, creaturi liniștite. Însă pisicuțele mieună mult. Vin pe lume oarbe și neajutorate, depinzând de mamă. Pentru ca aceasta să știe dacă au nevoie de hrană, căldură sau apropiere, cele mici folosesc o gamă largă de sunete.
De-a lungul timpului, pisicile au descoperit: cine mieună la om, primește ceea ce vrea. La început, ele vânau șoareci în hambare, apoi s-au mutat la noi în casă. Iar pisicile care comunicau cel mai mult, primeau atenție, mângâieri și căldură.
Pisicile rămân "copilăroase" – pe tot parcursul vieții
Mult timp, acest lucru a rămas neexplorat, dar deja în anii '90, s-a constatat că pisicile domestice, la vârsta adultă, miaună în special pentru noi. Ele folosesc chiar frecvențe similare cu cele ale bebelușilor umani. Consecința: creierul nostru reacționează și simțim nevoia să le îngrijim.
Prin urmare, pisicile domestice nu devin cu adevărat adulte sau independente. Unii oameni de știință suspectează că pisicile ne consideră un substitut al mamei. În special, lingviștii încearcă de mult timp să descifreze "vorbăria pisicilor", dar până acum fără un succes răsunător.
Așadar, dacă înțelegem cu adevărat bine mieunatul – sau dacă există un limbaj universal al pisicilor – rămâne încă un subiect controversat. Studiile arată: chiar și fără experiență cu pisicile, empatia ajută la clasificarea aproximativă a sunetelor. În 2002, un alt studiu a demonstrat că oamenii pot recunoaște, doar după sunetul unui "miau", cel puțin aproximativ, cum se simte pisica lor. Chemările deosebit de insistente sună neplăcut și cer o reacție. Hrană sau mângâieri urmează prompt.
Pisicile ne recunosc după voce
Studiile afirmă: fără context, mieunatul pare destul de aleatoriu. Prin înregistrări audio, chiar și cunoscătorii de pisici au reușit să recunoască corect, de cele mai multe ori, doar clasicul "miau de foame". Însă: majoritatea testelor redau doar pista audio, fără mimică, mișcare sau contact vizual. De fapt, comunicarea pisicilor funcționează cel mai fiabil atunci când ambele părți se văd și se aud, lucru confirmat recent printr-un studiu.
Așadar, indiferent dacă le este foame, sunt jucăușe sau pur și simplu au nevoie de mângâieri – pisicile au învățat să ne manipuleze cu mieunatul lor. Și noi? Cădem în plasă iar și iar. Din fericire!