În câteva cuvinte
Eusebio Sacristán, fost jucător de fotbal de succes, își dorește să revină în lumea fotbalului după o recuperare dificilă în urma unui accident grav. El își amintește cu emoție momentele din cariera sa și este nerăbdător să împărtășească experiența sa ca antrenor, inspirat de principiile lui Johan Cruyff.
Eusebio Sacristán, o poveste de supraviețuire și pasiune pentru fotbal
Eusebio Sacristán, „Use”, (La Seca, Valladolid; 60 de ani) a obținut faultul pe care Koeman l-a transformat pentru a câștiga Cupa Europei cu „Dream Team”-ul blaugrana în 1992 în fața Sampdoriei și, ca asistent al lui Frank Rijkaard la Barcelona, a văzut ani mai târziu ascensiunea lui Leo Messi, pe atunci anonim. În decembrie 2020, o căzătură gravă l-a ținut trei săptămâni în comă. Fostul antrenor al Celtei Vigo, Real Sociedad, Girona sau al echipei secunde a Barcelonei a petrecut luni de zile abia putând vorbi în timp ce se recupera după cheagul de sânge cerebral care aproape l-a ucis.
CV-ul fotbalistic al lui Eusebio este inseparabil de accidentul său aproape fatal, deoarece curajul dobândit în ani de fotbal l-a împins să depășească acele săptămâni întunecate. „Am fost foarte deprimat. A fost foarte greu pentru că credeam că viața mea va fi așa, dar ceea ce mă entuziasmează cel mai mult este fotbalul”, explică jucătorul din Valladolid, emoționat în timp ce relatează o renaștere unde lipsește doar deznodământul: visul său de a reveni pe bancă.
Fostul mijlocaș salută, amabil, într-o dimineață în Valladolid, unde luni a fost omagiat la Gala Națională a Sportului din 2025. Al cincilea jucător cu cele mai multe meciuri în istoria primei ligi (543), împărțite între Real Valladolid în etapa sa inițială și finală a fotbalului, plus o trecere rapidă prin Atlético de Madrid și ascensiunea la Barcelona sub aripa lui Johan Cruyff, mulțumește pentru „atenție”, dar pur și simplu vrea să-și continue recuperarea, odată ce a câștigat cel mai dificil meci al carierei sale.
„Viața mi-a pus cea mai dificilă încercare pe care o puteam întâlni”, își amintește Eusebio, uneori cu ochii strălucitori când își amintește de acea zi de 30 decembrie 2020, când o căzătură accidentală i-a provocat un traumatism cranio-cerebral sever, cu trei săptămâni în comă din cauza unui cheag de sânge cerebral, unde se părea că accidentul va fi poate prea grav pentru a reveni la normal. Așa a părut timp de câteva luni. „Au fost momente în care am crezut că este foarte dificil, dar m-am gândit și că singura oportunitate de a mă recupera este să am încredere că oportunitatea pe care o pot avea va trebui să o lupt, și de aceea am început să o fac”, detaliază fostul număr 14 al Barcelonei, descriind cu simplitate o recuperare atât de complexă.
Și-a stabilit un „obiectiv”, la fel ca atunci când, în copilărie, în La Seca, visa să concureze în prima divizie. Și, prin perseverență, a reușit să lase în urmă abisul spitalicesc. Primele luni acasă au fost frustrante din cauza dificultăților de comunicare obișnuite după aceste procese. Acum, Eusebio Sacristán se exprimă cu ușurință, doar cu o ușoară întrerupere care nu-i afectează discursul de depășire. „Mentalitatea” competitivă îl determină să nu se mulțumească și să-și stabilească un nou scop profesional, acela de a reveni într-un vestiar pentru a încerca să transpună tot ceea ce a învățat sub geniul olandez care a revoluționat conceptul de fotbal. Când vorbește specific despre minge, strălucirea din privirea lui se schimbă și apare un zâmbet: lansează concepte tactice, laudă 4-3-3 sau 3-4-3 cu care echipa sa a uimit universul fotbalistic, insistă asupra „triunghiurilor” combinative care susțin fluiditatea în circulația mingii în echipele cu gust pentru atingere sau apreciază capacitatea Barcelonei lui Hansi Flick de a-și surprinde adversarul cu riscul de a avansa atât de mult linia de offside.
„Fotbalul este 100% în capul meu”, afirmă acest consumator avid de meciuri, deosebit de atras de munca lui Imanol Alguacil în fruntea acelei Real Sociedad unde Use a început să-și făurească stilul de atingere, la fel ca în acum triumfătorul Girona al admiratului său Míchel, unde a lăsat și el acea amprentă de bun tratament al balonului în timpul etapei sale, sau tânăra și nonconformista selecționată spaniolă.
„Mă gândesc să mă întorc aproape de lumea fotbalului, corpul meu îmi cere asta și îmi doresc asta”, subliniază Eusebio, care se vede perfect pregătit să conducă o trupă cu sprijinul asistenților săi dacă ar avea vreodată dificultăți de comunicare, lucru care abia se întâmplă când vorbește despre fotbal, tactică, nume proprii sau povești din anii săi pe gazon. Cel care a fost motorul „Dream Team”-ului privește cu nostalgie și mândrie acele realizări obținute în timpul carierei sale. Primul, la Real Valladolid, când a colaborat la obținerea primului și singurului titlu din istoria clubului: Cupa Ligii din 1984 în fața lui Atlético. Zbuciumul actual, cu echipa din Valladolid pe ultimul loc într-un carusel de promovări și retrogradări sub comanda invizibilului Ronaldo Nazario, îl întristează pe adultul care, în copilărie, visa să joace pe Zorrilla, unde a ajuns de la juniori și i-a servit drept rampă de lansare către una dintre cele mai bune echipe ale secolului îmbrăcată în blaugrana.
Sportul s-a schimbat de atunci, cu un control aproape robotic asupra fotbaliștilor, dar pentru Eusebio mecanismul creat de Cruyff continuă să domine: „Echipele pe care le văd cel mai bine sunt cele care sunt aproape de acea modalitate de a juca”. Eusebio așteaptă cu nerăbdare apelul care îi va oferi o nouă oportunitate profesională, pe lângă cea acordată de medici și de afecțiunea celor din jur, când părea că va suna fluierul final. Între timp, se implică în Fundația Eusebio Sacristán și se concentrează pe a-și putea continua pasiunea pentru acel fotbal, căruia îi cere doar să rămână același: „Este un mod de viață, sper că va continua să fie acel drum care face ca mulți oameni să aibă momente plăcute”.
