Uneori, nu-mi dau seama că am plecat până când mă întorc. Pentru a pleca, nu este nevoie să deschizi ușa, nici să cobori scările, nici măcar să te miști de pe canapea. Stai nemișcat, cu privirea pierdută în gol, și dispari. Dispar încă de la orele de aritmetică din grădiniță: de la doi ori doi, patru, și de la șapte ori șapte, patruzeci și nouă. De asemenea, de la părțile variabile și invariabile ale propoziției: ce greu este adverbul, atât de static, și ce flexibilitate au verbele și substantivele, atât de elastice, nu-i așa? Mergeam și veneam de la pupitru cu aceeași ușurință cu care merg și vin acum de pe canapea, fără nevoia de a lăsa, ca personajele din povești, firimituri mentale de pâine de-a lungul drumului. Mă ascund din trenuri și avioane și din camerele de hotel. Chiar și din parc am reușit să fug în timp ce mă plimbam printre copaci. Sunt un fugar înnăscut.

Acum plec din această coloană. Cum? Săpând un tunel în al doilea paragraf. Dacă începi să-l sapi în primul, cititorul își dă seama și-ți blochează ieșirile. Rămâi acolo, te sufoci. Sunt coloane care păstrează, mort, autorul lor (sau autoarea, un generic nenorocit cu dizabilități). Faci autopsia coloanei și acolo îl ai pe scriitor sau pe scriitoare, înecați în vomismentele lor verbale. Trebuie să te prefaci că te simți bine în articol, că nimeni, nici el însuși, să nu observe că ești nebun să fugi.

Ei bine, am săpat deja mai mult de jumătate de tunel. Fără stres, fără grabă, luându-mi timpul. Chiar am aprins o țigară care mi-a prins bine. Coloana este parfumată cu aromele de Camel. Aspirați. Nu simțiți mirosul? Încă trei sau patru lopeți de pământ sau de cuvinte și voi apărea de cealaltă parte a sârmei ghimpate. De fapt, deja văd lumina. Mă voi asigura, înainte de a abandona gaura și a alerga spre pădure, că nu este nimeni prin apropiere.

Acum plec, acum mă duc. Ei rămân aici.