În câteva cuvinte
În mai 2005, VfB Stuttgart, deși pe locul 3 în Bundesliga și cu șanse la Liga Campionilor, era huiduit de proprii fani. Așteptările crescute după sezonul precedent și performanțele inconstante împotriva echipelor mai slabe au dus la nemulțumirea suporterilor.
În urmă cu două decenii, jucătorii lui VfB Stuttgart se întrebau de ce sunt huiduiți. Echipa se afla pe locul al treilea în Bundesliga și avea șanse mari să se califice în Liga Campionilor. Într-o astfel de situație, toată lumea s-ar fi așteptat ca suporterii să-și susțină echipa în forță în ultima parte a campionatului...
Dar la Stuttgart atmosfera era una tensionată. Existau reproșuri și insulte, iar antrenorul și echipa erau huiduiți chiar în timpul meciurilor. „Împotriva lui Hanovra ne-am simțit ca într-un meci în deplasare”, se mira jucătorul elvețian Marco Streller. Managerul Herbert Briem dădea din cap neîncrezător: „Există spectatori care ne tratează de parcă am fi retrogradat. Mă întreb ce am greșit”.
VfB luptase pentru titlu o bună parte din sezonul precedent, ceea ce a creat așteptări mari în rândul fanilor. Dar decalajul dintre așteptări și realitate era mare. Echipa din Stuttgart, care față de anul precedent a trebuit să facă față plecării fundașului central Bordon, nu avea calitatea de joc și nici constanța celor de la Bayern. Când jucătorii nu se implicau total în luptă, aveau probleme, chiar și împotriva așa-zișilor „mici”.
Suporterii au fost dezamăgiți de rezultate. Meciul cu Rostock a fost luat ușor, iar „nota de plată” a fost o înfrângere cu 1:2 în fața unei echipe care urma să retrogradeze. Acasă, a obținut doar o remiză dezamăgitoare 1:1 împotriva lui Wolfsburg. Iar înfrângerea rușinoasă cu 0:2 în fața lui Gladbach a dus starea de spirit la cote minime. Echipa era detestată de fani. Suporterul Jürgen Raisch (Sindelfingen) a declarat: „Dacă jucătorii ar trebui să-și vadă propriul joc, ar huidui și ei!”
Când nici împotriva inofensivei echipe din Hanovra lucrurile nu au mers mult timp, antrenorul a devenit ținta principală a atacurilor furioase. Impulsivul Sammer s-a certat imediat cu spectatorii din fața tribunei principale, pentru a-și cere scuze mai târziu: „Mi-au sărit țiglele”.
Nervii erau întinși la maximum. Singurul remediu era „vitamina B” – victorii împotriva lui Bochum și Bayern, ultimii doi adversari ai lui VfB în acel sezon.
