Mai mult decât oricare alt gen literar, poezia încearcă să vorbească din inimă.

În Asia de Vest și Africa de Nord, poeziile influențează în plus într-un mod special societatea și mii de oameni cunosc pe de rost rime care transcend clase și frontiere. Sunt voci care pot exprima bucurie, dar servesc și ca pledoarie pentru libertate sau, dimpotrivă, ca manipulare din partea puterii. Muzeul Culturilor Mondiale (Wereldmuseum) din Amsterdam a reunit până la 24 august treizeci de poezii într-un amestec de text, recitare, video și instalații artistice pentru a reflecta rolul acestei lirici în viața de zi cu zi.

Mai multe informații despre Mahmud Darwish, marea voce a liricii palestiniene.

Poezia poporului a fost probabil singurul titlu posibil al unei expoziții care reflectă puterea sa de a conecta și uni oamenii. Intervalul temporal acoperă din secolul al XIX-lea până în zilele noastre, împreună cu mai multe clasice, prin trei secțiuni: Voces, Libertate și Mișcare. Există poezii care cântă despre dragoste și altele triste. Există versuri furioase și altele dureroase. Și există strofe de încurajare luptătoare împotriva opresiunii. Toate străbat, în diverse moduri, țări precum Iran, Siria, Irak, Liban, Yemen, Palestina, Turcia, Libia și Egipt. „Au fost alese două mari regiuni geografice deoarece poezia este acolo o formă cotidiană de exprimare scrisă și vorbită în limbaj curent”, explică Diana Bachour, de origine siriană și una dintre curatoarele expoziției. „Nu este pentru elite, așa cum se întâmplă poate în Europa”.

O inimă de cupru învelită într-o limbă de argint se odihnește în prima vitrină a expoziției

pentru a ilustra un poem al scriitorului persan Jalal ad-Din Rumi (1207-1273), unul dintre cei mai faimoși autori și erudiți islamici, care a scris că inima este ca o oglindă: „Și dacă inima ta este pură, conform tradiției sufi, poate reflecta pe Dumnezeu”. Wereldmuseum expune un fragment din Masnavi spiritual, o serie de șase cărți de poezie de Rumi, care a mai spus: „Curățând oglinda interioară, atunci vei vedea mai clar atât operele de artă, cât și artistul”. Inima îmbrățișată de limbă este o creație a colectivului artistic berlinez Slavi și Tartari și se intitulează Dil be del. Este un joc de cuvinte între cuvântul turcesc pentru limbă —dil— și cel persan pentru inimă —del—, care sună similar, dar descriu două părți distincte ale corpului.

Covoare de rugăciune expuse în Muzeul Culturilor Mondiale.
Kaka Lee (CORTESÍA Wereldmuseum)

De la același colectiv de artiști este lucrarea Qatalogue, un fel de tapiserie care oferă o altă versiune a unei limbi. De data aceasta este de un roșu viu și se încolăcește în jurul literelor chirilice pentru a reflecta incertitudinea și confuzia multor locuitori din Asia Centrală când au devenit parte a Uniunii Sovietice. „Dintr-o dată, limbile lor, precum tadjicul, uzbekul sau turkmenul, au trebuit să fie scrise într-un nou alfabet: cel chirilic”, explică la muzeu. Într-unul dintre videoclipuri, poeziile sună acompaniate de instrumente muzicale. Se întâmplă în Yemen, iar doi poeți se interpelează într-un fel de competiție. „De obicei, exprimă idei opuse și poate părea că se ceartă”, indică Bachour. „Poartă o nuia în mână pe care o mișcă atunci când vorbesc și folosesc poezia pentru a vorbi despre conflictele lor”. Verdictul final depinde de public, întotdeauna masculin.

Alteori, poeziile intonate sunt aproape o rugăminte, ca și în cazul autorului sirian Nizar Qabbani (1923-1998), care și-a petrecut o mare parte din viață în Beirut. „A scris Beirut, Sit el Dunia, care ajunge la oameni sub forma unei rugăciuni de dragoste pentru Liban”, spune aceeași expertă. Primul vers, „Beirut, doamnă a lumii”, dă titlul operei. „Frumusețea ta ne rănește”, continuă, pentru a mărturisi apoi că i-a oferit „un pumnal în loc de flori” și „te-am rănit, vai!”. Soprana libaneză-egipteană Majida El Roumi, „foarte faimoasă la rândul ei în Orientul Mijlociu, a cântat poezia și astfel a apropiat-o de oameni”. Un alt videoclip o arată pe artistă într-un concert aglomerat cu publicul cântând versurile lui Qabbani.

Există puține femei poete în expoziție, iar Wereldmuseum subliniază că absența lor nu se datorează valorii lor, ci lipsei de putere și resurse pentru a atinge faima. Au evidențiat-o pe iranianca Forugh Farrokhzad (1934-1967), care a abordat teme tabu, precum intimitatea fizică și emoțională, devenind un simbol al schimbării. „Opera sa continuă să inspire iranienii din întreaga lume”, indică documentația muzeistică. Acesta este un extras din opera sa Servitute, din 1958: „M-am văzut ca o oglindă, goală, fără mine însămi. / De fiecare dată arăți acolo o imagine nouă. / Uneori imaginea forței tale, uneori tirania ta. / Uneori imaginea propriilor tăi ochi care se adoră”. Potrivit curatorului, în Iran, „atunci când poezia a mers de la popor la putere, se poate vorbi despre manipulare din partea regimului pentru a-și atinge obiectivele”. Pe un perete atârnă un steag de un roșu strălucitor, provenit dintr-un birou militar, care folosește un poem naționalist și simboluri antice, precum coloane și lei, pentru a se legitima în cerința de aderare la lider.

De la artista libiană Nour Jaouda există o tapiserie intitulată Rădăcini în cer, care a fost expusă la Bienala de la Veneția din 2024. Constă în forme vegetale care au fost decupate și cusute „așa cum memoria noastră coase experiențele noastre”. Titlul operei face referire la un poem al poetului palestinian Mahmoud Darwish (1941-2008) care surprinde identitatea națională și rezistența în fața distrugerii poporului său, intitulat Al doilea măslin: „Dar soldații, noii soldați / o înconjoară cu excavatoare și o smulg din rădăcini. / Au învins-o pe bunica noastră, care rămâne cu susul în jos / cu ramurile sale pe pământ și rădăcinile în cer”.

'Dil be del', sculptură a colectivului artistic berlinez Slavi și Tartari (2014).
kaka lee (CORTESÍA Wereldmuseum)

Multe dintre versurile expuse sunt încă citite și studiate, chiar și în Țările de Jos. În septembrie, cântăreața Meral Polat, de origine turco-kurdă, a inclus o piesă bazată pe Tăcere, privighetoare, tăcere, de la misticul și trubadurul turc Pir Sultan Abdal (1480-1550). Figură cheie a alevismului —un grup etno-religios islamic, heterodox și sincretic—, care a rezistat Imperiului Otoman. Cânta astfel: „M-am transformat în râuri / separate de mare. / M-am transformat în cenușă / dintr-un foc stins. / M-am transformat în trandafiri / care au înflorit înainte de vreme. / Ardem, prietene, / de durerea pe care mi-ai cauzat-o”.

Unul dintre cei mai faimoși poeți din literatură, grecul Konstantinos Kavafis (1863-1933), născut în Alexandria și care a trăit acolo în timpul căderii Imperiului Otoman și a ocupației britanice a Egiptului, figurează și el printre autorii expuși. Tradus în arabă de un coleg, egipteanul Ahmed Morsi, poemul său Așteptând pe barbari descrie un oraș-stat în declin care îl situează pe celălalt ca scuză pentru a descărca vine. Când barbarii nu sosesc, autorul se întreabă ce se va întâmpla cu populația. „Explică modul în care amenințarea ‘celuilalt’, fie că este reală sau nu, este singurul lucru care unește uneori cetățenii”, scrie pe panou. Ca și cum actualitatea lui Kavafis nu ar fi fost suficientă, la despărțire vizitatorul este încurajat —care poate lua copii ale poeziilor— să-și scrie propria poezie și să o lase atârnată cu clești pe un fir.