Atenție, puritani! Romanul "Calabobos" vine încărcat de încălcări ale regulilor gramaticale, transformându-se într-o sfidare totală a corectitudinii.

Cartea lui Luis Mario (Reservoir Books) ne oferă o mitologie a regiunii sale natale Cantabria, într-un limbaj pe care îl auzim acolo, dar nu îl citim. Expresii colocviale precum "si habría…", "la dices…" și multe altele coexistă cu privirea brutală asupra unui sat împotriva homosexualilor, persoanelor cu dizabilități sau a celor care nu se încadrează în norme. Cu doi mari protagoniști: acea ploaie invizibilă care ne udă fără să ne dăm seama și Marea Cantabrică, o identitate în sine care nu seamănă cu coastele mai pașnice. Luis Mario, născut în Suances în 1992 și stabilit în Catalonia, a petrecut câteva zile la Madrid.

P: Vă este frică de mare?

R: Mi-e foarte frică, am mult respect. Un marinar croat mi-a spus odată că, dintre toate mările, Marea Cantabrică este cea mai periculoasă. Are o forță pe care nu am văzut-o la celelalte, te trage în jos, te absoarbe. Cu cât este mai furioasă, cu atât simt mai multă calm și plăcere. Dar, când sunt înăuntru, asta se transformă în respect absolut. Admirație și frică în proporții egale.

P: Ați fost după percebes, ca personajele din romanul dumneavoastră?

R: Nu, dar bunica mea a fost toată viața și am supt aceste povești. Eu sunt puțin fricos, îmi este groază să încalc legea și să merg în locuri atât de periculoase. Dar mă fascinează riscul pe care sunt dispuși să și-l asume cei care merg și acea sublegalitate, lumea ascunsă care există în satele care își generează propriile legi. Uneori pentru plăcere, ca în cazul percebes. Și uneori în aspecte morale foarte discutabile.

P: De exemplu, homosexualitatea. Satul din romanul dumneavoastră condamnă "maricón".

R: Exact. Când am început să simt că sunt atras de bărbați, în adolescența mea, am petrecut nopți nedormite din cauza suferinței că exista acea minimă posibilitate, pentru că în satul meu îți puneau crucea, era o nenorocire și "maricón-ul satului" era ținta tuturor glumelor. Posibilitatea ca atracția mea față de bărbați să fie adevărată a fost pentru mine o agonie autentică.

P: Chiar și în generația dumneavoastră! Aveți 33 de ani.

R: Romanul nu este plasat în timpul meu, dar experiența mea este: în anii '90 și 2000. Astăzi am evoluat, recent am descoperit că un sat din interiorul Cantabriei, cum ar fi Reocín de los Molinos, a sărbătorit Ziua Mândriei LGTBI și mi s-a părut minunat că a ajuns într-un loc atât de ascuns. Dar, în același timp, în Bezana, un alt consiliu al regiunii mele, PP și Vox au interzis pe Buzz Lightyear pentru un sărut homosexual. După ce am plecat să studiez, mi-a luat mulți ani să călătoresc în Cantabria pentru a-mi vedea familia și a purta o eșarfă la gât. Chiar și astăzi nu aș îndrăzni să port anumite accesorii în satul meu. Această privire spre diferit se întâmplă încă.

P: De asemenea, satul tratează rău personajul cu dizabilități. Este cruzimea un habitat natural?

R: Sunt unii care râd mult de acest personaj și alții care compătimesc, dar toți acționează cu discriminare. M-am născut cu o boală rară, am dizabilitate acordată și am trăit cum tratamentul este foarte diferit. Într-o zi, într-un muzeu, de exemplu, când am cerut două bilete, unul cu permis de dizabilitate, angajata a încetat să mi se mai adreseze și a început să-i explice însoțitorului meu cum să pună brățara. Există un tratament constant de infantilizare. Mătușii mele, cu sindrom Down, i se spune în continuare "fetiță" la 60 de ani și mai mult, ca personajului meu. Și am auzit spunându-se despre o persoană cu dizabilități care a pescuit trei macrouri: "Pentru a fi subnormal, știe să pescuiască". Asta există și am vrut să abordez asta.

P: Ați plecat din Cantabria pentru a scăpa de această închidere?

R: Trebuia să plec pentru a studia și nici nu eram conștient că erau atât de închiși. Pentru mine era realitatea. Chiar și eu, datorită multor terapii, a trebuit să-mi iert comentariile pe care le-am făcut acolo când eram tânăr, la 16 ani. Le am gravate pe foc și am suferit de remușcări până când am înțeles că atunci era realitatea mea. De aceea, naratorul romanului meu este homofob și spune "subnormali, maricón...". Personajul este un fel de reflecție personală, dar evoluează. La început nu își dă seama că este ud pentru că vedem doar adâncimea în celălalt. A accepta că ai greșit este cel mai complicat lucru din viață.

P: Cum numiți limbajul dumneavoastră? Cántabru, oralitate?

R: În prezent, am aflat că cântabru are o gramatică proprie și mi-ar fi plăcut să o știu. Al meu nu este cântabru, dar este oral. Romanul meu s-a născut ca o poveste mitologică, admir mitologiei cântabre și cred că este fantastică, un folclor care în afara granițelor nu este cunoscut și care este spectaculos. Bestiarul atât de larg și tradițiile precreștine care continuă să fie sărbătorite mi se par ceva foarte frumos și ca atare am vrut să fie o poveste mitologică: pentru că acestea servesc pentru a spune lucruri greu de explicat și pentru că, vorbind despre povești simple, cu multă încărcătură poetică, ele ar trebui să fie spuse oral. De asemenea, pentru un exercițiu de democratizare a literaturii. Aceasta ocupă încă un loc oarecum clasist. Limbajul discursurilor politice sau al presei este uneori foarte tehnic și inaccesibil, este un instrument clasist pentru a limita accesul la anumite opere. Era vorba de simplificarea limbii și de a o duce la limite. Cred că este interesant ca toată lumea să poată accesa ideile.

P: Încercați să rupeți limitele?

R: Bunica mea Conchita mi-a povestit povești toată viața, cu un limbaj foarte accesibil și ele nu încetează să fie prețioase și să fi trecut din generație în generație. Chiar mai mult decât Don Quijote. Toată lumea o cunoaște pe Scufița Roșie și nu toată lumea a citit Don Quijote. Ea a scris jumătate din această carte fără să știe.

P: Nu vedeți pericolul vulgarității în atâtea "si habría…"?

R: Conotația negativă a cuvântului vulgaritate o atribuim noi. A cădea în vulgaritate nu ar trebui să fie ceva negativ. Îmi place o conversație a Gloriei Fuertes și a lui Camilo José Cela despre cuvântul coño. Există puține cuvinte care transmit atât de mult ca înjurăturile. Când te lovești și îți scapă "joder", are o încărcătură poetică și comunicativă ca puține cuvinte.