Geniul lui Pere Gimferrer

Geniul nu vine cu un manual de instrucțiuni, iar cel al lui Pere Gimferrer cu atât mai puțin. A fost vegetativ și spontan, secreșat încă din copilărie, când urmărea filme cu ochi uluiți și, la doar 17, 18, 19 ani, scria articole despre John Ford sau Kurosawa care îi uimeau pe oamenii cu experiență din reviste precum “Film ideal”. În același timp, versurile îi scăpau printre degete, ajungând să creeze volume esențiale pentru mulți cititori de poezie, precum “Arde el mar” și apoi “Els miralls”, deja în catalană, cu o somptuozitate neo-barocă și o erotizare bogată și extravagantă a limbii.

Pere Quart spunea cu o răutate complicată că Gimferrer scria cu dicționarul deschis alături, fără să observe că acesta era lucrul cel mai puțin important, deoarece esența consta în imaginația morală și verbală puternică a unui scriitor care nu a dat tregua în niciun gen. Așa cum a inventat un roman static și de orfevrerie algebrică precum “Fortuny”, a creat și un “Dietari” prodigios, publicat inițial în presă, intens cult, diafan, captivant și la fel de generator ca inteligența artificială. Cele două volume ale sale se numără printre cele mai durabile opere, la fel ca articolele frumoase și marginale din “Los raros” sau critica sa literară, categorică și tulburătoare pentru mulți, având în vedere acuratețea incredibilă a judecății și a aprecierii estetice, sau eseistica sa de cinefil cu o lumină zenitală unică. Din interacțiunile lui Gimferrer cu arta, mai ales în anii '70, a rezultat o altă serie de titluri formidabile; printre ele, cel mai bun este “Les arrels de Joan Miró” – perspicace, microscopic și intuitiv – chiar dacă, la vremea respectivă, cel mai mult zgomot l-a făcut un fel de manifest de catalanism esențialist, oarecum straniu în profilul galactic al lui Gimferrer, “Antoni Tàpies i l’esperit català”.

În același timp, din 1970, a fost director literar – executiv sau auric – la Seix Barral, fiind cel care a detectat metale prețioase precum Eduardo Mendoza sau Antonio Muñoz Molina, când nimeni nu știa cine vor deveni. Dar aptitudinea sa pentru o lectură stimulantă și originală este evidentă astăzi în “Radicalidades” sau “Valencias”, sau în această monografie scurtă și hipnotică, o “Lectura de Octavio Paz”, adică unul dintre prietenii săi cei mai apropiați și unul dintre reperele sale vitale (corespondența editată este o scufundare bucuroasă în suferințele sale literare și personale: “Memoria y palabras. Cartas a Pere Gimferrer. 1966-1997”).

Poate că printre cele mai îndrăznețe experimente ale autorului se numără colecția profundă de texte scurte “L’agent provocador”, care, împreună cu “Interludio azul”, formează unul dintre ciclurile autobiografice de cea mai înaltă calitate din ultimul jumătate de secol. Aici se găsesc unele dintre motivele care explică întoarcerea lui Gimferrer la limba spaniolă ca limbă a poeziei (așa cum s-a întâmplat din “Amor en vilo” în 2006).

Nu merită să vorbim prea mult despre darul său de a genera meme verbale și apoi vizuale: este parte din răzbunarea batjocoritoare a unei societăți bine dispuse asupra extravaganței sale cetățenești și a nenumăratelor sale talente umaniste. Singurul lucru pe care Gimferrer nu a știut să-l facă în această viață a fost să-și recite propriile poezii, dar aceasta este o altă problemă, sau poate este o virtute enigmatică în plus a unui exotic geniu.