Córdoba La Llana sau Córdoba Alyana?

Se spune despre Córdoba că este *Córdoba La Llana*, dar, de fapt, este (și era) *Córdoba Alyana* – paradisul, în arabă – pentru că la doar 12 kilometri de moschee se află munții Sierra Morena și, în ei, cartierul Santa María de Trassierra, înconjurat de izvoare, cascade, mori și păduri atât de luxuriante încât este greu de crezut că chiar acolo, alături, se află unul dintre cele mai toride orașe din Spania. În această junglă umedă există chiar și elefanți. Pentru a-i vedea, vom lăsa mașina sau autobuzul urban care urcă din Córdoba (linia T de la Aucorsa) lângă sculptura Fecioarei de la intrarea în Santa María de Trassierra și vom porni pe jos pe strada Camino del Río, care este practic pietonală, deoarece doar proprietarii vilelor ascunse printre pinii înalți o mai folosesc. În 15 minute, vom spune adio asfaltului și ultimelor case și, cinci minute mai târziu, vom ajunge la capătul străzii și la începutul unei poteci care coboară șerpuind prin desişul riveran al pârâului Molino până la Băile Popea. Mai multe informații De la Córdoba la Besalú, trecând prin Mérida: 11 poduri emblematice din Spania

„Uitați-vă, copii: ca Popea la baie!”, se spune că a exclamat poetul din Córdoba, Ricardo Molina, când a surprins câteva tinere răcorindu-se în această baltă superbă, împodobită cu mușchi, iederă și acantus. În 1932 fusese lansat filmul lui Cecil B. DeMille, *Semnul Crucii*, în care soția lui Nero – interpretată de Claudette Colbert – apărea scăldându-se în lapte de măgăriță, iar amintirea ei era încă proaspătă în 1947, când Ricardo Molina și prietenii săi din Grupul Cántico se plimbau prin aceste locuri izolate, departe de priviri încruntate, deoarece erau homosexuali. Tinerelor le-a plăcut atât de mult comparația încât au răspândit-o și, cu acest nume, Băile Popea, a rămas balta. Când plouă torențial, se formează o cascadă de patru metri în partea sa superioară. Dar chiar și fără această coafură albă, această baltă de culoare verde sticlă este frumoasă și poetică la culme. Un pic mai departe, ruinele morii Molinillo vorbesc despre vremurile nu foarte îndepărtate în care acest pârâu curgea vesel și gălăgios, nu amuțit de captările ilegale din acvifer pentru a umple piscinele din Santa María de Trassierra, unde aproape 20.000 de locuitori din Córdoba petrec cea mai grea parte a anului. În schimb, Guadiato – un afluent al Guadalquivirului care izvorăște la 80 de kilometri de aici, în Fuente Obejuna, și care absoarbe apa puțină sau deloc pe care o aduce cel dintâi – curge ca un Amazon, așa cum vom avea ocazia să constatăm la o oră de la începutul excursiei, când pârâul Molino și drumul nostru se vor vărsa în acest râu magnific.

Ruinele morii Molinillo, în Santa María de Trassierra (Córdoba). ANDRÉS CAMPOS

Nici măcar cinci minute nu ne vom bucura de Guadiato, pentru că, după ce vom avansa 300 de metri de-a lungul malului său în aval, îl vom părăsi pentru a urca pe valea pârâului Bejarano, un curs de apă care, deși mult mai modest, este, de asemenea, demn de admirație, cu repezișuri, sărituri și ochiuri de apă unde înoată cleanul și calandrino – așa scrie pe un panou informativ de lângă izvorul său. Două lucruri vor atrage atenția în mod deosebit urcând de-a lungul malului său. Unul, vegetația riverană luxuriantă de ulmi, sălcii, arini, stejari, stejari verzi, arbuști de căpșuni, cornișori, agriși și aluni, care ne va obliga să ne verificăm poziția cu GPS-ul de pe telefon pentru a confirma că suntem în Córdoba și nu mult mai la nord sau că visăm. Și doi, minele romane de calcopirită: un taluz stâncos pe care localnicii din Popea l-au lăsat ca un șvaițer, cu trei cavități importante. Cea mai mare are 75 de metri lungime și un fund inundat de apele freatice, ceea ce cu siguranță a motivat abandonarea sa. Acum 50 de ani încă se extrăgea cupru – ca pe vremea lui Nero –, zinc și plumb, și se numea Mina del Duende.

Următoarele puncte de reper ale traseului vor fi ruinele unui martinete de batut cupru sau de abatanat și cele ale unei fabrici de pânză. Oare promotorii săi erau originari din orașul salmantin Béjar, faimos din vremuri străvechi pentru activitatea sa textilă? Poate cripto-evrei fugiți de persecuția inchizitorială, care în Béjar a fost aspră? Dacă ar fi așa, numele pârâului Bejarano, care punea în mișcare toate aceste invenții, ar căpăta sens.

Balta și cascada Băilor Popea după ploi abundente. José Carlos Diéguez

În acest moment, vom fi parcurs ceva mai mult de jumătate din traseu (șase kilometri și aproximativ două ore de mers) și vom vedea cum vegetația, aproape impenetrabilă în zona joasă a pârâului Bejarano, se transformă în zona înaltă într-o pășune din ce în ce mai plană și deschisă de stejari verzi și stejari de plută mari, în care pasc vaci și porci iberici. Acolo vom găsi, bine semnalizat cu indicatoare, izvorul Bejarano, un izvor unic în sierra datorită volumului mare de apă pe care îl aduce în orice perioadă a anului – între 20.000 și 35.000 de metri cubi pe zi! – și pe care romanii au știut să-l capteze. De la izvor, mai multe drumuri largi duc înapoi la Santa María de Trassierra, completând un tur de 11 kilometri și aproximativ patru ore de mers. Vom da cu puțin timp înainte de a termina cu fântâna milenară a Elefantului, care a fost prezidată odată de unul din piatră de calcar din epoca califatului (secolul al X-lea), de puțin peste un metru înălțime, care arunca apă prin colții laterali. Astăzi există un alt pachiderm identic din fibră de sticlă, opera sculptorului Martín Lagares. Fântâna făcea parte din Aqua Vetus Augusta, un apeduct roman care furniza apă Cordubei și o mie de ani mai târziu ar face-o orașului palatin omeyad Medina Azahara, situat la poalele acestui lanț muntos. Deși elefantul este o replică – originalul se află din 1988 în curtea San Eulogio a Palatului Episcopal din Córdoba, în prezent închis pentru lucrări – , descoperirea lui emoționează la fel ca și cum ar fi cel adevărat. Și să ne gândim că acest stră-strănepot al leilor de la Alhambra – cu patru secole mai vechi! – adăpă de 1.100 de ani într-un bazin dreptunghiular și verzui de 4x10 metri care, pe lângă faptul că este parte a unui apeduct roman, a fost și parte a unei almunia sau palat de recreere a lui Abderramán III!

Fântâna elefantului, în Santa María de Trassierra. ANDRÉS CAMPOS

În *Legendele din Medina Azahara*, Manuel Pimentel îi atribuie o înrudire și mai îndepărtată: cu elefanții de război pe care romanii i-au folosit pentru a-i zdrobi pe rebelii care îl susțineau pe Viriato. La sfârșitul campaniei, i-au adunat în Córdoba, capitala Beticii, dar cum nu încăpeau în grajduri, și hrănirea lor era o problemă, i-au urcat la păscut în sierra. Dar apoi a survenit o secetă groaznică și bieții elefanți ar fi murit de sete, dacă nu ar fi fost că cel mai mare dintre ei a făcut să țâșnească la întâmplare, rupând niște stânci cu greutatea sa incomensurabilă, izvorul, care de aceea se numește așa cum se numește. Și nu numai asta: l-a salvat de la moartea prin înec pe centurionul responsabil de ei, care căzuse accidental în apele sale extrem de bogate. Mai bine de o mie de ani mai târziu, alarifele din Medina Azahara, Maslama ben Abdallah, care în tinerețe auzise povestind toate acestea de la un pustnic bătrân care trăia lângă izvor, a decis să-l folosească pentru a aproviziona orașul palatin și a ordonat să se sculpteze elefantul unuia dintre sculptorii săi, astfel încât să nu se uite niciodată de nobilul animal și de pustnicul care i-a povestit această poveste frumoasă.

În Santa María de Trassierra există o altă copie a elefantului care, indiferent dacă este secetă sau nu, scuipă cele două jeturi de apă în fântâna unui parc public, în fața La Tabernita de Trassierra. Un loc bun pentru a te răcori la sfârșitul traseului. La tavernă, nu la fântână.