Leah Veronese răsfoia o colecție de poezie din secolul al XVII-lea în Biblioteca Bodleiană a Universității Oxford, ca parte a cercetării sale doctorale, când a citit câteva versuri care i s-au părut deosebit de familiare. Era vorba despre Sonetul 116 de William Shakespeare, probabil cea mai cunoscută poezie de dragoste a sa, un fel de elogiu adus constanței romantice, pe care a publicat-o în 1609. Dar cea pe care o avea în mâini era o versiune manuscrisă "ciudată", adaptată de un autor necunoscut și inedită până acum, a sonetului care astăzi se strecoară regulat la nunțile anglo-saxone ca o parte integrantă a ritualului, dar care pare să fi avut o semnificație diferită în timpul Războiului Civil Englez.

Descoperirea, pe care doctoranda o prezintă într-o cercetare publicată luna trecută în *The Review of English Studies*, a fost făcută într-un manuscris de 348 de file care a aparținut lui Elias Ashmole, un susținător al regalității născut în 1617 — la un an după moartea lui Shakespeare — care colecționa poezie. Textul adaptat al poetului englez era însoțit de alte lucrări cu o puternică încărcătură politică, cum ar fi colinde interzise și poeme satirice din anii 1640. "Această descoperire ajută la propunerea unui nou context politic pentru a înțelege modul în care s-a reacționat la opera lui Shakespeare și cum a fost adaptată în timpul Războiului Civil Englez", explică Veronese prin e-mail.

Versiunea descoperită are șapte versuri suplimentare, cu începutul și sfârșitul modificate, și este interpretată mai mult ca o celebrare a loialității politice și nu a celei romantice. Este suficient să comparăm începutul ambelor versiuni pentru a înțelege diferența din discursul lor. Originalul lui Shakespeare începe: "Să nu admit impedimente la căsătoria minților adevărate / iubirea nu este iubire care se schimbă când găsește schimbare / Sau se apleacă odată cu cel ce se îndepărtează.". Conotația sa evidentă de iubire este schimbată cu un ton mai sever și mai puțin reflexiv, fără nicio referire la uniunea dintre persoane: "Eroarea auto-orbitoare să cuprindă toate acele minți / Care cu denumiri false numesc acea iubire / Care se schimbă când găsește schimbări".

Textul descoperit este, de fapt, a doua copie găsită a acestei versiuni a sonetului. Prima este cunoscută cel puțin din 1936 și se află în Biblioteca Publică din New York. Dar acea versiune, spre deosebire de cea recent descoperită, nu a atras prea mult atenția experților. "Lipsa unei analize mai detaliate se poate datora faptului că versurile suplimentare nu sunt cele mai plăcute din punct de vedere estetic. Dar, mai important, poate se datorează faptului că încărcătura politică a versurilor suplimentare este mai puțin evidentă în colecția de cântece decât în contextul acestui manuscris", spune Veronese în textul său.

Acest tip de adaptare pare să fi fost obișnuit printre poeți și colecționari într-o epocă în care exista o circulație importantă de manuscrise, "o formă foarte normală de transmitere", după cum explică Ángel-Luis Pujante, profesor emerit de Filologie Engleză la Universitatea din Murcia, expert în Shakespeare și traducător al unora dintre textele sale. "Unii membri ai grupurilor sau cercurilor de poeți sau de amatori de poezie copiau separat pe cele care le plăceau și își împărțeau copiile. Scurtimea unui sonet făcea ușoară copierea lor. Apoi puteau, de asemenea, să le aranjeze pentru a le cânta, ca în cazul de față, în contextul unor recitaluri private de cântece", continuă Pujante.

Un portret al lui William Shakespeare de Robert Peake, despre care se crede că este singurul creat în timpul vieții dramaturgului. (Kirsty O'Connor - PA Images)

Dar cele ale dramaturgului englez, spre deosebire de textele altor poeți ai vremii, păreau să aibă o prezență nulă. "În secolul al XVII-lea, Shakespeare-ul canonic a fost dramaturgul, nu poetul. Se pare că dacă această descoperire a atras acum atenția este pentru că probabilitatea de a găsi copii ca aceasta nu este mare, ținând cont de epoca în care a fost făcută. Sonetele lui Shakespeare au fost publicate în 1609 și nu pare să fi avut prea mult succes. Apoi, în 1640", spune Pujante, "John Benson a publicat o miscelanee cu poeme ale altor poeți, în care a inclus o bună parte din sonetele lui Shakespeare, dar cu ordinea schimbată și pronumele masculine transformate în feminine, astfel încât sonetele adresate 'frumosului tânăr' să apară ca fiind adresate unei femei, fie pentru a elimina suspiciunile de homosexualitate, fie, poate, pur și simplu, pentru a le transforma în poeme de dragoste convenționale". Nici acea ediție nu a fost retipărită. Sonetele sale nu au fost incluse în opera sa completă până în secolul al XVIII-lea, în 1790. Și, deși manuscrisul găsit de Veronese nu oferă dovezi ale datei exacte a adaptării, da, asigură cercetătoarea, "oferă un moment politic în care Sonetul 116 al lui Shakespeare era recitit și readaptat cel puțin în anii 1640", lucru care contrazice ceea ce se credea până astăzi.

Motivul pentru care textul nu a fost descoperit în secolul al XIX-lea, când William Henry Black a catalogat manuscrisele 36 și 37 ale Bibliotecii Bodleiene, are, pentru Veronese, o explicație foarte simplă: "Se pare că nu a citit mai departe de primele versuri ale poemului. După primele două versuri, devine imediat evident că poemul este, de fapt, o adaptare a celebrului Sonet 116 al lui Shakespeare". O eroare care, pentru profesorul emerit de la Universitatea din Murcia, este dovada unei probleme mai mari: "Această descoperire, ca și altele similare, dezvăluie un inconvenient în metodologia documentară a bibliotecilor și arhivelor, care înregistrează poeme anonime consemnând doar primul vers". Erori care contribuie la faptul că astăzi, la mai bine de patru secole de la nașterea sa, Shakespeare continuă să ne surprindă.