„Bună, sunt Reinaldo, vreau un interviu”. Cele patru ore petrecute cu marele observator al vanității secolului XX

„Bună, sunt Reinaldo, vreau un interviu”. Cele patru ore petrecute cu marele observator al vanității secolului XX

În câteva cuvinte

Articolul prezintă amintirile autoarei despre întâlnirile cu Reinaldo Herrera, soțul creatoarei de modă Carolina Herrera, și evidențiază rolul său de fin observator al societății și al vanității umane. El este descris ca un personaj carismatic, inteligent și un jurnalist descurcăreț, care a avut o perspectivă unică asupra lumii mondene.


L-am întâlnit pe Reinaldo Herrera de două ori în viața mea:

prima dată în vara anului 2018, la restaurantul Hotelului Palace din Madrid, pentru că voia să ne cunoască pe mine și pe Lucas Arraut, directorul de atunci al revistei ICON, înainte de a ne acorda interviul pe care i-l solicitasem. Trebuie să-i fi făcut o impresie bună, pentru că a doua oară ne-am văzut în decembrie, deja la el acasă, în Upper East Side din New York, unde am realizat reportajul nostru. Și unde a decedat alaltăieri, la vârsta de 91 de ani.

Etern partener al soției sale, celebra Carolina Herrera, Reinaldo avea un farmec misterios deoarece, deși carisma sa era evidentă, acordase puține interviuri („Știu perfect cât de plictisitoare și enervante sunt, așa că le evit cât de mult posibil!”, mi-a spus la un moment dat în timpul conversației noastre). Ceea ce puțini știau, și ceea ce am aflat noi, este că aristocratul venezuelean a fost un observator lucid al secolului XX, din înaltul societății pe care o analiza, o societate care este revizuită într-un mod din ce în ce mai siropos în ficțiuni exagerate, de la *Capote vs. the Swans* la *Maria*. Reinaldo povestea bârfe, judeca și nu lăsa pe nimeni neatins, dar scânteia lui era mai degrabă amuzantă decât crudă. Și avea o inteligență vie, care evita melancolia sau reacționarismul fățiș.

Nu m-am bucurat niciodată mai mult să port pantofi la un interviu: Reinaldo Herrera era paradigma omului de lume, înțelegând prin aceasta nu o persoană care călătorește mult, ci cineva sofisticat, bogat din naștere și delicios de snob. A păzit temuta listă a celor mai bine îmbrăcați oameni, fondată de Eleanor Lambert, și a fost cel mai mare sprijin al soției sale în casa de modă care i-a făcut celebri, dar nu era nici curtean și, bineînțeles, nici cronicar monden. Jurnalist de profesie, a practicat-o în tinerețe la televiziunea venezueleană și de la începutul anilor '80, din New York, în versiunea sa, să-i spunem, diplomatică, ca intermediar de interviuri imposibile pentru reînviata revistă *Vanity Fair*. Titlul i se potrivea de minune, *bâlciul deșertăciunilor*, pentru că venezueleanul era un mare observator al acelor slăbiciuni umane care strălucesc cu atât mai mult cu cât urci mai sus pe scara socială. Lucrurile pe care le-a povestit sunt aur curat, cum ar fi momentul în care Imelda și Ferdinand Marcos, exilați în Hawaii, l-au păcălit pe Dominick Dunne: ea, pioasă, l-a primit pe marele jurnalist în locuința lor umilă, cu fostul dictator slăbit și bolnav, și asta a fost ceea ce s-a publicat. Realitatea era – Herrera a aflat ulterior – că se simțeau excelent și locuiau într-un palat.

Partea despre tehnica sa de a obține acele interviuri nu a ajuns în versiunea finală a interviului meu. O prezint acum: „Foloseam o metodă pe care presupun că și tu ai folosit-o, și anume să suni pe cineva și să-i spui: 'Bună, sunt Reinaldo, vreau un interviu'. Și îți răspund că nu. Și atunci tu le spui: 'Știi ceva? Ai perfectă dreptate. Nici eu nu aș accepta. Ciao'. Și închizi. După zece zile te sună ei. 'Uite, m-am gândit că, ei bine, este posibil că...'. Evident, știam de la început că această persoană va spune da. Vanitatea este mai puternică decât intimitatea!”, a spus el ironic.

Scurta mea interacțiune cu Reinaldo a fost o plăcere. Într-o lume de personaje reticente, agenți neîncrezători și case artificiale, el avea chef să converseze, să spună povești și să-și arate salonul roșu-cireș, deși ultimul lucru care îl interesa era decorul. Reinaldo îți dădea numărul lui de telefon, te felicita de Crăciun și, dacă îi spuneai că cartea ta preferată este *Holy Terror*, biografia lui Andy Warhol scrisă de Bob Colacello, el îl suna pe „Bob” ca să ți-o dedice, o punea într-un plic și ți-o trimitea. Îmi amintesc viu de perdelele înflorate din biroul său și de el pozând într-un costum bleumarin, iluminat de lumina albă care intra pe fereastră („Mă simt ca într-un roman rusesc!”, i-a spus atunci fotografului, Pablo Zamora).

La un moment dat după pandemie, am încetat să comunicăm. Apoi am aflat că trecea printr-o perioadă proastă. Într-un mod extrem de egoist, mă bucur foarte mult că l-am cunoscut.

Read in other languages

Про автора

Ioana este un jurnalist specializat în educație și știință. Articolele ei se remarcă prin analiza profundă a reformelor educaționale, cercetării științifice și inovațiilor. Ea ia adesea interviuri oamenilor de știință și educatorilor cunoscuți, dezvăluind ideile și realizările lor.